Imagine preluată: www.crestinortodox.ro

Mda, mă încăpăţânez să scriu despre ceva ce prea puţini practică azi. Puteţi să-i ziceţi regim alimentar, sau cum vreţi, dar post…hm, mai puţin. Până şi părintele a vorbit Duminică la biserică mai mult în termeni medicali despre post, poate pentru a dobândi un minim interes la credincioşii dornici de tratamente ”de actualitate”. Ştiu că e o temă insipidă pentru omul modern. Cine să mai citească despre lucruri de-astea, din epoca de piatră?

Pentru că, haideţi să fim sinceri, îndeobşte postul este perceput ca ceva foarte stresant, o privaţiune, o obligaţie (uff, numai reguli şi porunci şi la Biserica asta!) şi cam atât.

Ştiţi care este cea mai comună definiţie a postului pe care copiii  o aud la ora de religie? ”Postul este abţinerea de la cutare şi cutare”. Corect, dar neadevărat, pentru că definiţia respectivă e jumătate, sau sfert de adevăr. Noi, creştinii ortodocşi buni, cum ne place nouă să ne numim, nu cred că găsim întotdeauna calea de a arăta copiilor că postul e, de fapt, bucurie şi LUCRARE, iar nu supunere oarbă şi privaţiune fără sens.

Ca să mai îndulcească puţin bombonica amară a postului, unii preoţi le spun enoriaşilor că, de fapt, acesta nu e obligatoriu, dar că ar fi necesar, fără să vorbescă prea mult despre temeiurile duhovniceşti ale acestei NEVOINȚE. Pentru că una e să te înfrânezi şi alta să te nevoieşti, adică chiar să lucrezi la propria mântuire, cu toate METODELE posibile şi creştineşti. Iar postul asta e (m-a luminat definitiv un părinte, ce vorbea la radio!!!): o nevoinţă, o metodă, o lucrare.

Abţinerea singură, de la mâncare, băutură şi ce mai vreţi, e doar un fel de regim şi atât. Vă mai aduceţi aminte de Isaia 58? Scriam într-un articol anterior despre postul cel adevărat, propovăduit de Dumnezeu prin gura proorocului.

Postul fără citirea Sfintelor Scripturi, fără pocăinţă, rugăciune, vorbire mai deasă cu Dumnezeu şi mai rară cu oamenii, dacă se poate, nu înseamnă nimic, nu e post.

Şi aş mai adăuga ceva, ceva esenţial, ca să simţim cu adevărat că suntem în Postul Mare: slujbele bisericeşti. Faceţi această experienţă, participaţi la slujbele lungi din acestă perioadă: Canonul cel Mare, Liturghia Sfântului Grigorie Dialogul, Slujba Acatistului Buneivestiri, Deniile, sau la orice slujbă a Vecerniei, Utreniei, Ceasurilor, care au un parfum deosebit în acestă perioadă, dedicată exclusiv pocăinţei. O să observaţi că, de fapt, timpul a trecut pe nesimţite. O să vă miraţi de voi înşivă: oare cum am rezistat atâta la biserică? Dacă intraţi cu cuget curat în sfintul lăcaş, cam asta o să se întâmple.

Există, însă, un neajuns: unii preoţi scurtează slujbele. O vecernie, şi aceea izolată, biata, cu frecvenţa de o dată pe săptămână, ajunge să dureze, în unele locuri, doar 20 de minute. Căutaţi bisericile unde slujbele bisericeşti se fac serios, pentru a avea timp să vă reculegeţi, să vă liniştiţi sufletul şi să ”intraţi” în rugăciune.

Am participat săptămâna aceasta, spre exemplu, într-o biserică de sat, la slujbele Vecerniei şi a Pavecerniţei Mari la care s-a citit şi Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. Părintele nu a tăiat NIMIC. NIMENI nu a ieşit din biserică plictisit, căscând sau răbufnind că a fost slujba prea lungă, deşi s-a privegheat vreo trei ore şi jumătate!!!

Sigur, calitatea nu ţine neapărat de cantitate, dar textele liturgice, de o frumuseţe supra-pământească, nu pot să-şi dovedească funcţionalitatea decât dacă sunt citite sau cântate, respectiv auzite şi asimilate. Iar dacă preoţii scurtează slujbele, ce folos este că textele sunt în cărţile de strană?

Ce spuneţi Înalt Prea Sfinţiile şi Prea Sfinţiile Voastre, Prea Cucernici Părinţi Protopopi şi Prea Cucernici Preoţi? Putem avea şi noi, credincioşii din Eparhiile, Protopopiatele şi Parohiile  Domniilor Voastre, din punct de vedere liturgic şi pastoral, o perioadă a Triodului aşa cum scrie în cartea numită “Triod”?

Upgrade 1 – 01.03.2012

a) Merită să ne amintim, cei care mergem la biserică, faptul că postul este şi o poruncă, atât dumnezeiască (i s-a dat lui Adam în Rai: “nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului!”), cât şi bisericească, pentru creştini. Biserica, precum o mamă bună, ştie ce este bine pentru fiii săi rebeli. Şi pentru că aceştia nu sunt în stare să primească sfaturi de bună voie întotdeauna, atunci le mai şi porunceşte.

b) Mă luminează din nou un (alt) părinte care vorbeşte la radio: lungimea slujbelor ortodoxe, mai ales în Postul Mare, înseamnă aceea că Biserica încearcă să ne obişnuiască cu rugăciunea neîncetată!!! Atenţie, preoţi! Dacă nu ne rugăm literalmente neîncetat, măcar să facem exerciţii! Iar slujbele neciuntite asta sunt.

Continui prezentarea glasurilor bisericeşti cu specific bizantin, fără să intru în analize foarte amănunţite. Mărturisesc că scopul acestor prezentări este unul simplu, acela de a iniţia în cititor o trezire spre cunoaşterea, cât de cât, a frumuseţii tezaurului muzical bizantin. Muzica aceasta pur şi simplu nu are nimic comun cu ce ascultăm în mod obişnuit la radio sau la televizor.

Pentru că sâmbăta trecută nu am scris despre glasul 3, care a însemnat săptămâna care tocmai se încheie, scriu acum câteva rânduri.

Este un glas care, după părerea mea, este caracterizat de melodicitate şi ritmicitate, poate mai mult decât celelalte. Ascultarea cântărilor compuse în scara acestui eh înviorează sufletul, îndeamnă la bucurie duhovnicească. Ne putem închipui  alături de împăratul şi proorocul David, într-unul din dansurile sale sfinte, închinate lui Dumnezeu.

Sper ca recomandările de săptămâna aceasta să nu vă dezamăgească şi să vă aducă folos duhovnicesc:

• Catavasii la Întâmpinarea Domnului, varianta în limba greacă aici (Theodoros Vassilikos şi alţii), varianta în limba română aici (corul Byzantion);
• troparul Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, aici;
• un Heruvic, interpretat de George Papanikolaos, aici;
• Imnul utreniei “Toată suflarea”, interpretat de corul Byzantion, aici. Aceeaşi cântare, compusă de Iacov Protopsaltul, dacă nu mă înşel, în interpretarea lui Theodoros Vassilikos, aici;
• Răspunsurile mari, interpretate de George Papanikolaos, aici;
• “Cuvine-se cu adevărat”, interpretat de corul psalţilor Patriarhiei, aici.

Venind spre casă de la Cluj, am ascultat la radio Renaşterea, o emisiune în care s-a amintit, la un moment dat, un cuvânt al părintelui Paisie Aghioritul către un tânăr monah.

Acesta era sfătuit să nu se preocupe de tulburările care apar în viaţa Bisericii, pentru a nu-şi pierde liniştea. Preocuparea sa trebuie să rămână pocăinţa, propria schimbare, căci schimbându-se pe sine în bine, o mică parte a Bisericii va fi tămăduită.

Un cuvânt cu adevărat ziditor. M-a făcut să mă gândesc la câteva articole de pe blog. Dom’le, de ce-oi fi publicat chestii asupra cărora tânărul monah era sfătuit să nu se aplece? Dacă, în loc să zidesc, am dărâmat? Mă gândesc la toate acestea acum, în Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi.

Biserica pământească este, totuşi, în suferinţă. Cred că ciudăţeniile din bisericile din Ardeal merită denunţate, pentru că unele persistă în majoritatea parohiilor de muuuuuuulţi ani şi nu sunt semne că se va schimba ceva în bine. Poate ne vom gândi ÎMPREUNĂ la soluţii.

Insist  asupra unui aspect: nu vreau să creadă cineva că unele dintre articolele scrise pe acest blog sunt pietre aruncate asupra unor persoane. Atrag doar atenţia asupra unor probleme de ordin general în Biserică. Cred în continuare că rolul tuturor creştinilor, nu numai al preotului,  este hotărâtor pentru pacea şi dragostea care trebuie să domnească între membrii parohiei. Atunci când preotul greşeşte, trebuie să i se atragă atenţia, bineînţeles, de către cei care ştiu, cât de cât, ce vorbesc. Dar şi invers: dacă preotul îţi arată ceea ce este în neregulă cu tine, omule, nu te răzvrăti, ci judecă ceea ce ai de îndreptat. Soluţii nu sunt nici schimbarea preotului, nici schimbarea bisericii unde mergem Duminica, nici indiferenţa sau depărtarea de  Biserică, dacă lucrurile nu sunt în ordine, ci buna sfătuire, buna-voire.

Voi, preoţilor şi credincioşilor, ce spuneţi?

foto: Teofil Borş

Din seara aceasta până sâmbăta viitoare intrăm la slujbele bisericeşti sub semnul glasului 2. Este un eh plăcut, soft cromatic, pe care sufletul îl primeşte uşor. Intervalele sale pun, de multe ori, psalţii români în dificultate, pentru că aceştia tind să le execute înspre modul cromatic dur (hard cromatic), specific plagalului glasului 2, adică glasul 6 (este vorba mai ales de intervalul ke-zo).

Vă puteţi familiariza cu ambianţa glasului 2 ascultând şi recomandările mele (sper să fi ales bine )

• Stihiri de laudă la Sfântul Gheorghe - aici.
• Un Axion – aici.
• “Doamne strigat-am”, grecesc, aici.
• “Lumină lină“, greceşte, protopsalt Dimitrios Houpas – aici. (pun şi o steluţă: * )
• Un Heruvic, de Petru Berechet, grecesc, aici. (recomand ascultarea acestuia atunci când sufletul e mai liniştit, pentru că este foarte lung, iar primirea acestui tip de cântări se face cu multă răbdare).
• Un Heruvic cântat de Theodoros Vasilikos – aici.
• Sfinte Dumnezeule, cântat de corul Stavropoleos, aici.

Spor duhovnicesc!

Imagine preluată de aici.

Deşi destul de târziu, şi poate nelegitim, având în vedere că nu am citit-o încă, atrag şi eu atenţia asupra unei cărţi cu un titlu scandalizant la prima vedere. Mă consider , totuşi, îndreptăţit, pentru că primele mele contacte cu tema s-au produs deja, prin ascultarea unor conferinţe şi emisiuni radio ale domnului Sorin Dumitrescu.

Preiau de la adresa citată mai sus, sub fotografie, un mic fragment din carte, precum şi un mic fragment din comentariul domnului Sorin Dumitrescu:

„Biserica şi religia sînt două realităţi incompatibile şi ireconciliabile, precum viaţa şi moartea, libertatea şi necesitatea, dragostea şi interesul. Nu există loc pentru un compromis, o realitate o anulează pe cealaltă. Doar Biserica vesteşte dispariţia contradicţiilor de nedepăşit, certifică în mod empiric faptul că s-a prăbuşit «zidul»: că moartea se poate preschimba în viaţă, că necesitatea poate rodi libertate. Este suficient să luptăm pentru a renunţa la interesul propriu. Catalizatorul transcenderii oricărei contradicţii este dragostea extatică, dragostea reală, care este şi modul existenţei Treimice reale – principiu cauzal al oricărui existent. […]“ (Christos Yannaras, Contra religiei)

“În fine, şocul cărţii este resimţit din plin în clipa în care cititorul constată stupefiat că proba de netăgăduit a deteriorărilor ecleziologice semnalate de autor nu trebuie căutată prea departe, ci în însuşi modul său de a crede. Iritarea maximă o produce confruntarea cu o serie de constatări desprinse de autor direct din experienţa vieţii bisericeşti, binecunoscute oricărui creştin «practicant», îmbisericit. Acesta este pus în situaţia, pe de o parte, de a controla şi decide dacă semnalările gravelor abateri ecleziologice sunt reale şi adevărate, iar, pe de altă parte, de a purcede la un examen sever al propriei credinţe, pentru a evalua urgent starea trăirii sale bisericeşti. […]

Contra religiei este cartea primului scriitor bisericesc şi trăitor al ortodoxiei, a cărui trezvie ecleziologică, coagulată sub forma unei lucrări sistematice, mărturiseşte public individualismul credincioşiei ortodoxe actuale, criza «relaţionării» euharistice şi pagubele ontologice consecutive acestor alunecări.” (Sorin Dumitrescu, Contra Yannaras)

Ortodocşilor din Transilvania li se oferă în aceste zile, adică de câţiva ani, un spectacol trist. Poate că în predicile lor înalţii clerici de pe aceste pământuri vorbesc, de cele mai multe ori, despre pocăinţă, mântuire, dragoste, dreapta credinţă şi tot ce vreţi.

În culise se duce, de fapt, o luptă aprigă pentru câştigarea a ce? A supremaţiei? A cui faţă de cine? A mea, oaie din turma Mitropoliei Clujului, faţă de tine, oaie din Mitropolia Ardealului, sau invers? În nici un caz.

Din perspectiva mea, a omului de rând, cum se spune, lucrurile stau cam aşa: nu au trecut nici câţiva ani de la înfiinţarea Mitropoliei Clujului şi atunci cu scandalul aferent, că mă trezesc că am parte din nou de lupte dosnice, că divergenţe de opinii nu le pot zice, în joc nefiind, nici mai mult nici mai puţin, decît soarta mea de oaie păstorită. Transilvănenii sunt supuşi unor teste pe care nu le-au dorit şi care nu au un rezultat binefăcător. Se vede treaba că trebuie să fim mai atenţi când spunem “Tatăl nostru”. Şi nu ne lăsa pre noi să cădem sub tăvălugul istoriei – ar fi una dintre nuanţele textului.

Schisma care bântuie între ierarhii transilvăneni este evidentă. Fiert sub capac, conflictul izbucneşte mai evident în ianuarie 2012. Vă rog să citiţi sau să recitiţi  articolul scris de Radu Preda aici. Nu mă pronunţ asupra portretelor de episcopi încercate de teologul amintit, opiniile îi aparţin. Ce mă interesează pe mine este situaţia conflictuală în ansamblu care, sper din toată inima, să nu se transfere şi asupra turmelor de oi cuvântătoare de pe aceste plaiuri. Au venit şi vremurile acelea smintitoare când oaia trebuie să alerge după păstorul rătăcit.

Despre poziţia Mitropoliei Clujului asupra tendinţelor centrifuge ale Albei şi Oradei, puteţi citi aici, articolul “Resemnarea Mitropoliei Clujului, azi, 7 februarie 2012” şi link-urile citate.

Simplificând, situaţia se prezintă astfel: 1 Înfiinţarea Mitropoliei Clujului, cu scandal. 2 Vlădica Bartolomeu, după trecerea sa la Domnul, este înlocuit de actualul mitropolit Andrei Andreicuţ, venit de la Alba, cu murmure în barbă. Totuşi, părea că lucrurile s-au mai aşezat. 3 Alba vrea să plece la Sibiu, cu scandal. 4 Hop şi Oradea în schemă. 5 Resemnare (sau “resemnare”?) la  Cluj.

Îi întreb şi eu pe ierarhii noştri, ca un transilvănean, că dacă zic ardelean se poate interpreta: no, she treburi îs aistea, măi oamini???

Pentru că am avut onoarea să petrec o vreme în preajma lui Vasilios Nonis, cu ocazia masterclass-ului de muzică bizantină de la Mânăstirea Nicula din 2009, vă recomand cu căldură un articol despre acesta aici.

Referitor la preotul care i s-a aflat mereu aproape, Marcu Manolis,  unul dintre “bătrânii” contemporani greci, trecut la Domnul, ca şi Nonis, puteţi citi aici un articol la fel de interesant.

Cu mai mulţi ani în urmă scriam în jurnal despre semnul care mi-a vestit că planetele se învârt în jurul soarelui sub atenta supraveghere a Cuiva, că nimic nu e sub semnul hazardului, că pot liniştit să-mi trăiesc viaţa, să aleg, că avem timp, că stresul e o BOALĂ de care trebuie să ne vindecăm, că răul este sub control, că…TOTUL e OK.

Ei bine, acest semn era capul unei tanti iţit la o fereastră. O gospodină, după coafura clasică, de bigudiu, după materialul bluzei de casă din care se vedeau doar umerii, înflorat la greu. Poate tocmai terminase ciorba, închisese aragazul, apoi, mulţumită, îşi aruncase coatele pe pervaz, privind trecătorii. Nu avea nimic special de transmis nimănui, în sinea ei totul era în ordine, pentru că terminase ce avea de făcut şi se putea odihni un timp. Nu la cafele repede cu vecina, nu la telenovele, nu la OTV. Ieşise doar să privească LUMEA. Era un fel de…rugăciune.

Mi-am amintit cele de mai sus pentru că, răsfoind Internetul, am dat de o gospodină britanică, care i-a surprins plăcut pe cei care au ascultat-o, la fel cum m-a surprins pe mine acea femeie, de demult. Puteţi să daţi click aici, pentru a o asculta şi voi.

O întrebare de final: de ce aşteptăm mereu un SUPERMAN să ne salveze?

Deocamdată, pentru glasul 1, câteva recomandări.

Un Heruvic, cântat de către Theodoros Vasilikos şi corul său, aici.

Irmosul Adormirii maicii Domnului aici.

Răspunsurile mari + Axion, glas 1 (h)etptafonic, aici.

Doamne strigat-am, interpretat de acelaşi T.Vasilikos, aici.

Titlul sună oarecum preţios, pentru că nu încerc aici decât exprimarea câtorva idei de bun simţ.

Azi dimineaţa discutam cu Flaviu despre realitatea dură a zilelor noastre. Oamenii sunt “setaţi”, în orice domeniu aproape, să producă ceva şi să consume. Producţia de orice şi consumul de orice asigură profitul. Unora mai mult, altora mai puţin. De regulă, cei mai dezavantajaţi sunt “roboţii”, cei care muncesc până le ies ochii din cap pentru ca unii să se îmbogăţească, iar ei să subziste.

Pentru unii evadarea din acest sistem înrobitor înseamnă să câştigi ceva repede, fără muncă, prin înşelătorie. Interesul propriu este idolatrizat în aşa măsură, încât nu mai contează pe cine şi cât vatămă.

Semn al disperării absolute, asemenea sistem de valori e vecin bun cu cel pus sub semnul lui “După noi, potopul!”.

Mai înseamnă ceva pentru noi cuvintele “unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei 6, 21) ?

Unde eşti, Doamne, comoara mea, unde eşti, omule, comoara mea?