Gospodina de la geam

Cu mai mulţi ani în urmă scriam în jurnal despre semnul care mi-a vestit că planetele se învârt în jurul soarelui sub atenta supraveghere a Cuiva, că nimic nu e sub semnul hazardului, că pot liniştit să-mi trăiesc viaţa, să aleg, că avem timp, că stresul e o BOALĂ de care trebuie să ne vindecăm, că răul este sub control, că…TOTUL e OK.

Ei bine, acest semn era capul unei tanti iţit la o fereastră. O gospodină, după coafura clasică, de bigudiu, după materialul bluzei de casă din care se vedeau doar umerii, înflorat la greu. Poate tocmai terminase ciorba, închisese aragazul, apoi, mulţumită, îşi aruncase coatele pe pervaz, privind trecătorii. Nu avea nimic special de transmis nimănui, în sinea ei totul era în ordine, pentru că terminase ce avea de făcut şi se putea odihni un timp. Nu la cafele repede cu vecina, nu la telenovele, nu la OTV. Ieşise doar să privească LUMEA. Era un fel de…rugăciune.

Mi-am amintit cele de mai sus pentru că, răsfoind Internetul, am dat de o gospodină britanică, care i-a surprins plăcut pe cei care au ascultat-o, la fel cum m-a surprins pe mine acea femeie, de demult. Puteţi să daţi click aici, pentru a o asculta şi voi.

O întrebare de final: de ce aşteptăm mereu un SUPERMAN să ne salveze?

 

Cascadorii râsului plânşi

“Vreau să fim prieteni” , “Ne scuzaţi/nu producem cât furaţi!”, “Vrem un guvern tandru”, “CHUCK NORRIS, HELP!”, etc., sunt mesaje ale manifestanţilor ieşiţi în stradă. Sursele: TV, facebook.

Domnule, râzi de te împrăştii, dacă citeşti din fotoliu. Reacţia manifestanţilor este, însă, alta: feţe destul de crispate, concentrate pe direcţionarea strigătului, coada ochiului la jandarmi.

Umorul e, în esenţă, unul amar, specific românului în ultimii…hm…x ani, că n-au fost numai 20, nici 20+45. Cei care au râs cu adevarat bine în toţi aceşti ani de întâmplările “comice” ale poporului român au fost alţii – cei pe care Istoria o să-i ţină minte urât, iar copiii noştri or să-şi râdă, la rândul lor,  de ei, desenându-le mustăţi şi ochelari, atunci când o să-i descopere prin manualele viitorului.

Cascadorii râsului sunt, de fapt, plânşi bine, iar neputinţa i-a scos în stradă. Să fii nevoit  zeci de ani să înghiţi minciuni după minciuni, să fii furat până la loc comanda, ba chiar terorizat în fel şi chip, iar tu să înghiţi, e o neputinţă uriaşă. Durerea cea mai mare este că acest popor încă nu a rodit de multă vreme oameni serioşi care să-l poată conduce.

Nu ne rămâne decât să trăim mai creştineşte, pentru ca Dumnezeu să ne cureţe mintea, inima şi ADN-ul.

 

Experiment

Când am timp chinui blogul din toate poziţiile. E un fel de jucărie d’asta, de criză. Amu i-am schimbat tema şi i-am adăugat un antet “mistic” (cum ar zice G., despre cântările de la Sfânta Liturghie: “să băgăm ceva mistic”), un fragment dintr-o fotografie făcută de mine, recent, în peisaj.

Lansez la apă fără prea multă filosofie, că aşa ni s-a întâmplat şi nouă, românilor: tot experimente, frate, fără să fim întrebaţi prea des!

Aştept reacţii referitoare la noul aspect!

 

Concluzii din adâncul mahalalei protestatare

Reporter: “Cum îi binecuvântaţi pe cei care sunt acum în stradă? Ce să ceară?”

Părintele Iustin Pârvu:

“Sa ceara de la Dumnezeu intelepciune conducatorilor. Sa ceara cu orice pret sa gaseasca un om al lui Dumnezeu! Fara acest om de la Dumnezeu, noi nu putem sa ne redresam politic si economic.

Foarte mult ii apreciez pe greci. Ei n-ar avea forta si puterea pe care o au – ca ei tot negustori sunt, asta i-a caracterizat mereu… – dar la greci este mai multa unitate, fiindca arhiereul este acolo [printre oameni]. El “bate din gura” acolo… Si asta este trupul unei natii. Este Hristos nevazut, [prin arhiereu], in El se formeaza unitatea.  Si daca acolo este arhiereul, toate merg bine.

- Considerati ca si preotii ar trebuie sa fie alaturi de protestatari?

- La ora aceasta, nu este vorba de politica, cum reformulam [interpretam] noi: “Ah, biserica nu face politica”. Pai nu faci politica acum, este vorba de a aduce un adevar in mijlocul unei natii!”

Şi tot părintele:

“Orice actiune se intreprinde in tara noastra sa “mearga” de la Duhul Sfânt… Să se mearga la Patriarhie, să facă acolo rugaciune, şi hai, baieţi… Preoţii înainte, şi poporul după ei.”

Fragmentele de interviu au fost preluate de pe adresa Razboi intru Cuvant - http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/ - “Părintele Iustin Pârvu despre protestele de stradă din România”.

Concluziile mele:

1. Suntem conştienţi cu toţii că adevărata criză şi adevărata lipsă sunt cele ale valorilor asumate şi trăite.

2. Să ne aducem aminte: “Preoţi cu crucea-n frunte! căci oastea e creştină…”

Mai ştiţi din ce cântecel e?

 

Blogărit

În unele zile, cum este aceasta, nu voi face decât să corectez texte, să adaug poze, să umblu la stil. Cei cărora v-a plăcut un rând sau altul puteţi să-l recitiţi, poate aveţi vreo surpriză, poate faceţi vreo observaţie privind limba română. Le rămân îndatorat tuturor celor care se obosesc să dea un click. Sunt prea mult onorat de către cei care recomandă o chestie sau alta, vă mulţumesc.

 

Intelectualii şi viermii ciumpalaci

Băi intelectualilor

Aş dori să v-ă scriu cuvintele unui co-leg din pciaţă acceptândc ă prin apsurd binehânţeles aşi ştii să scriez: “Vreau să fim prieteni”. atîT

 

Control corporal sumar. Carne de mici 1

Mai înainte, pe unul dintre posturile de ştiri din România, un dialog între tanti cu microfonul şi un jandarm: ce criterii utilizaţi în selectarea persoanelor care sunt percheziţionate?  Păi sunt în general tineri, membrii ai galeriilor de fotbal şi alţii care sunt suspecţi pentru jandarmi (zise el).

Băi, io m-am şi gândit că dacă îmi iau căciula aia mulată cu care mă duc la serviciu şi-mi scot faţa la plimbare prin vreo piaţă din Bucureşti (plimbare am zis, să ne-nţelegem!) risc să fiu mai mult sau mai puţin “pipăit”. Cu bastonaşul, cu şutuleţul în c…, mda. De ce? Pentru că risc să par suspect numa’ pentru că am cioc şi aduc a rapper. Ori, urmând firul logicii jandarmeriste, suspecţii în general sunt percheziţionaţi. Înainte de a li se da bună seara, câteodată, dar mai rar. Io aş accepta să fiu victimă colaterală, dar cu limite: adică să mă ridice, eventual, de pe stradă şi, la sediu, la o cafea, să le explic cu cine stau de vorbă. No, aşa, da.

Dar să mi se rupă piciorul, să iau bastoane în cap din cauza unora care au dat cu pietre (şi cu care domnii jandarmi se pare că se cunosc bine, din “meciurile” trecute), nu prea cred…

 

Cuţitu’ zero şi Apocalipsa

Fi-miu ieri:

- Tati, ai auzit de cuţitu’ care costă zero lei?

- Ce…unde…ce cuţit, mă?

- Păi ăla de la televizor, dai un telefon şi ai cuţitu’ gratis. E cu garanţie pe viaţă!

Na, apucă-te şi explică-i ce înseamnă să dai un telefon ălora, că de fapt ăia câştigă cu vârf şi îndesat, că fraierul e tot ăla care dă telefon, să nu mai creadă toate prostiile, etc.

Mai pă sară:

- Tati şi cum e cu…Apocalipsa?

- Ce apocalipsă, mă?

- Păi ce, tu nu ştii? Aia de care zicea nenea ăla de la televizor, omu’ ăla de ştiinţă, că soarele, că meteoriţii, că piere lumea, că nu ştiu ce…

Explică-i, nene, ce înseamnă cuvântul “apocalipsă” de fapt,  să nu se mai ia după toate prostiile, să fie credincios, etc. Am încheiat “apocaliptic”:

- Gata, de mâine îţi fac program de televizor!

 

Meseria – cătuşă de aur

E câte unul care, atunci când te întâlneşti cu el, nu-ţi povesteşte, domnule, decât despre meseria lui. Excelează şi el în lipire cu cositor sau în umezitul creionului chimic şi se crede centrul universului. Nu ştiu dacă cunoaşteţi genul, eu l-am întâlnit şi la ţară şi la oraş.

Mi s-a întâmplat, de exemplu, să stau la ţară mai multă sau mai puţină vreme, eu, orăşeanul, cu faţa aia tâmpă (pentru un localnic), de greenhorn, cum ar spune Karl May, încercând să priceapă cum se învârte planeta pe acolo. Sigur, de cele mai multe ori am primit respect (“noi vrem respect” cântau unii), dar mi s-a întâmplat, în discuţii, să fiu luat de sus, cu o superioritate fabricată ad-hoc, numai pentru că nu ştiam la ce oră trebuie să se scoale ţăranul dimineaţa, când şi cum trebuie să are, cum se ţine o coasă în mână, etc.

Tipii de la oraş sunt, de obicei, mai virulenţi. Atacă, te întreabă de salariu, de “realizări”, etc. Îţi arată câte au făcut ei în viaţă, îţi povestesc ce poveri enorme duc pe umeri în fiecare zi la lucru, cum depinde de dînşii instituţia unde muncesc, oraşul, ţara şi mapamondul.

Orice ai spune, trece pe lângă ei. Devierea discuţiei spre alte teme nu ţine. Poţi obţine reacţii pozitive doar dacă mimezi uimirea şi dacă pui întrebări suplimentare, arătându-te interesat. Atunci da, poţi să mai stai liniştit vreo 2 ceasuri, până îţi dau toate detaliile, până te iniţiază, până devii ucenicul lor.

 

Cu “hâzii” între ani

Despre obiceiul “hâzilor” în judeţul Bistriţa – Năsăud vreau să vă dau o referinţă.

No, care-i treaba: în seara de 31.12.2011, aflându-mă în casa unui prieten din localitatea bistriţeană Beudiu, mi-a fost dat să asist la pregătirile nu foarte elaborate făcute pentru colindatul cu “hâzii” , de către rudele acestuia. Nu mi-a trebuit mult pentru a mă hotărî să merg şi eu cu ele.

Măştile sunt foarte simple, se taie ochi si gură pe bucăţi de pânză albă, apoi se “feştesc” după imaginaţie.

Ceata hâzilor

Personajele pot fi diverse, se pare că cel mai simplu este să te îmbraci în femeie, pentru că broboada de pe cap ţine bine masca de pânză, iar hainele lungi acoperă mai bine identitatea personajului real. V-aţi prins că spectacolul e cu atât mai reuşit cu cât sătenii nu-şi dau seama cine le calcă pragul, nu?

Acesta e şi motivul pentru care hâzii păstrează o tăcere desăvârşită în casele colindate, deşi sunt provocaţi în fel şi chip de către săteni.

Ritualul a fost următorul: am intrat unde am fost primiţi şi, peste tot, am încins câte o horă tăcută. “Muzicant” a fost tipul în costum gri, cu cravată, singurul din trupă îmbrăcat ca un bărbat (vezi foto). “Vioara” – un casetofon stricat,  ”arcuşul”  - bota aia pe care o ţine în mână, cu rămurele de brad la capete. După dans – cât mai şui posibil – a urmat la fiecare casă  ”recensământul” (notarea membrilor familiei într-un caiet) şi plata “contribuţiei” (plata pomelnicelor: cateva nume, pe categorii, inclusiv beţivi şi curvari). Din case s-a ieşit la fel cum s-a intrat, în tăcere.

Dincolo de ce scriu unii şi alţii despre acest obicei, trebuie să spun că are în el ceva mistic, ceva ce te obligă să te întorci spre tine, datorită tăcerii în grup, ca să zic aşa. Mascaţii nu sunt altceva decât paria societăţii, pe care, vrând-nevrând, oamenii sunt obligaţi să-i primească şi să-i ospăteze, măcar odată pe an. Personajele bizare iscă nedumeriri, frică. Unii se răstesc la hâzi, pe jumătate serioşi, pe jumătate glumind, pentru a mai atenua şocul vizual. Copii sunt ascunşi, de cele mai multe ori. În case nu se stă mult, pentru ca nu cumva să aibă loc o contaminare reciprocă între oamenii normali şi ciudaţi. Fiecare cu misiunea lui. Fără hâzi, Noul An ar avea un gust fad, de sclipici de import, de consumism ieftin. Scena socială ar coti spre roz plictisitor, fără hainele proaste purtate prin sat. Ca să n-o ia razna, oamenii au nevoie să-şi aducă aminte că există şi un cenuşiu al vieţii, că dezastrul e posibil, că în sufletul fiecăruia există şi ceva întunecat, etc. Hâzii nu fac altceva decât o exorcizare pe final de an, prin exhibarea publică a acestei întunecimi.